Recensămintele oficiale ale populaţiei
în perioada 1859-1990

La 12 iulie 1859, Alexandru Ioan Cuza semnează Ordonanţa domnească nr. 276 de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, marcând crearea statisticii oficiale din România.

La acea dată, la Bucuresti exista Serviciului Statistic Central din Ţara Românească condus de Dionisie Pop Marţian, iar la Iasi, Direcția de Statistică a Moldovei condusă de Ion Ionescu de la Brad.

În acelaşi an, demarează şi Recensământul populaţiei din 1859-1860, prima investigaţie de acest fel care a urmărit atât aspecte demografice, cât şi economico-sociale, simultan, în cele două provincii unite.

În 1862, Dionisie Pop Marţian devine director al instituţiei recent unificate, Oficiul Statistic pentru Principatele Unite, cu sediul la Bucureşti, capitala României.

Metodologia de lucru şi indicatorii înregistraţi au diferit de la o provincie la alta, Dionisie Pop Marţian, la Bucureşti, şi Ion Ionescu de la Brad, la Iaşi, având puncte de vedere diferite privind modul de abordare a acţiunii. Dar, dincolo de chestiunile tehnice, şi unul, şi celălalt aveau aceeaşi viziune privind principiile şi obiectivele statisticii, locul ei în sistemul instituţiilor publice şi misiunea sa în slujba programului social într-o Românie în care, pentru prima oară după secole de aşteptare, apăruseră condiţiile dezvoltării unitare şi dinamice, ca premiză de prosperitate pentru toţi cetăţenii ţării unite.

 În această vastă activitate, cei doi pionieri ai statisticii oficiale româneşti s-au completat, orizontul mai larg şi experienţa europeană caracteristică formaţiei ştiinţifice a lui Dionisie Pop Marţian întregindu-se fericit cu buna cunoaştere pe teren a realităţilor ţării, proprie lui Ion Ionescu de la Brad.

Aşa se face că, fără a fi căzut de acord în mod declarat asupra modului de desfăşurare a recensământului, acesta a urmat un program de observare asemănător în cele două principate.

Rezultatul a fost că, deşi desfăşurat în condiţii dificile prin precaritatea mijloacelor financiare şi puţinătatea recenzorilor pregătiţi ca atare („cei 500 de inteligenţi” cum inspirat i-a numit Dionisie Pop Marţian), lucrările recensământului se vor încheia cu succes, rezultatele fiind prezentate la 25 iunie 1860, pentru Muntenia, şi în vara lui 1861, pentru Moldova. Ele au oferit guvernului domnitorului Alexandru Ioan Cuza importante informaţii privind populaţia, după sex, stare civilă, vârstă şi infirmităţi, după naţionalitate şi cult religios, pe categorii sociale şi medii, după profesii ş.a.m.d, într-o dispunere pe judeţe, ocoale şi oraşe.

Remarcabil de amintit că, dacă la Bucureşti, Recensiunea a fost prezentată Ministerului Treburilor Dinlăuntru de către cel care condusese desfăşurarea recensământului, Dionisie Pop Marţian, la Iaşi această misiune va reveni noului şef al Direcţiunii statistice, nimeni altul decât Costache Negruzzi, una dintre cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti a veacului al XIX-lea.

Confirmând valoarea ştiinţifică şi, mai ales, la utilitatea practică evidentă a acţiunii de recenzare din 1859-1860, în ciuda inerentelor sale limite şi imperfecţiuni, Mihail Kogălniceanu va iniţia, în 1880, un proiect pentru realizarea unui nou recensământ.

Interesant este că, în scrisoarea de intenţie adresată Adunării Deputaţilor din 1879, marele om politic face trimitere la hotărârea Congresului Internaţional de Statistică la care, alături de celelalte ţări civilizate, România îşi luase îndatorirea de a efectua, „în mod uniform, spre a se înlesni mijloacele de comparaţiune”, un recensământ al populaţiunii „al cărui regulaţiuni
s-au încuviinţat şi de guvernul nostru”.

Este un indiciu preţios că, departe de a fi doar o „descoperire” a timpurilor noastre, vocaţia europeană a statisticii româneşti are rădăcini trainice, România independentă simţindu-şi în mod firesc rostul în angrenajul unei Europe ce încerca să se elibereze de fantomele despotismului şi împilării.

ETAPE ALE DEVENIRII

Recensământul din 1880 nu s-a putut organiza, dar, începând cu 1884, vor avea loc, la fiecare cinci ani, recensăminte fiscale, cel din 1899 fiind transformat de Leonida Colescu – o altă figură luminoasă a statisticii oficiale româneşti – în recensământ de populaţie.

Remarcabil prin volumul şi cali­tatea datelor colectate şi prelu­crate, acest recensământ, ale cărui rezul­tate finale vor fi publicate în 1905, răspunde viziunii lui Leonida Colescu despre locul şi rolul cerce­tă­rilor demografice în proiec­tarea politicilor de guvernare a unei ţări: „Această lucrare este necesară şi folosi­toare pentru că o cunoştiinţă exactă a numărului populaţiei înles­neşte oricărui guvern sarcina care îi este încredinţată de a se îngriji de îmbunătăţirea mijloa­celor ei de trai”.

Direcţiunea Statisticii Generale condusă de Leonida Colescu realizează recensă­mântul populaţiei din 1912 pornind de la patru principii de organizare: (1) efectuarea pe baza unei legi speciale; (2) dispunerea de resurse pentru stimularea unui corp de recenzori şi controlori statistici; (3) obligativitatea răspunsurilor şi (4) independenţa faţă de orice operaţiuni de înregistrare cu caracter fiscal, cerinţe conforme cu practica statistică internaţională a timpului, valabile şi astăzi.

Este de remarcat faptul că, deşi s-a desfăşurat în condiţii generale dificile, pe fondul celor două războaie balcanice în care fusese antrenată şi România, recensământul din 1912 a fost finalizat integral, furnizând o bază solidă de date privitoare la numărul populaţiei, calitatea şi resursele acesteia, informaţii deosebit de preţioase în contextul în care la orizont se profila spectrul primei mari conflagraţii mondiale ce nu putea şi nu avea cum să ocolească România. În acest cadru, recensământul din 1912 avea să devină o formă a participării statisticii oficiale româneşti la susţinerea, cu mijloacele proprii acestei ştiinţe, a efortului în războiul de întregire a neamului.

De asemenea, cuprinderea în cadrul recensământului populaţiei din 1912 şi a unei cercetări statistice asupra clădirilor şi locuinţelor a condus la realizarea unei imagini mult mai cuprinzătoare a realităţilor ţării, ceea ce constituia, la acea dată, una dintre primele provocări de acest gen, chiar la nivel internaţional.

Este de semnalat şi că, în completarea publicării datelor finale ale acestui recensământ, Leonida Colescu s-a preocupat de editarea unei bogate serii de lucrări complementare, în măsură, pe de o parte, să ofere celor interesaţi informaţii solide pentru sectoare punctuale de activitate, iar pe de alta, să dea imaginea reală a dimensiunilor şi preocupărilor statisticii publice din ţara noastră.

În acei ani s-au făcut progrese importante nu numai în domeniul demografiei, ci şi al cercetărilor în toate ramurile statisticii naţionale, care ajung, într-un răstimp relativ scurt, la un grad de coerenţă şi compatibilitate a indicatorilor proprii celor mai dezvoltate statistici europene ale timpului.

EVOLUŢIA STATISTICII ROMÂNEŞTI

DUPĂ MAREA UNIRE

- 1918-1945 -

La 12 ani de la Marea Unire se realizează Recensământul din 1930, primul efectuat în România reîntregită, apreciat drept unul dintre cele mai moderne efectuate în acei ani în lume, „realizare ştiinţifică excepţională”, „operă de stil mare, realizată obiectiv şi fără cusur”, cum era caracterizat în presa europeană a vremii. El aduce, de altfel, o premieră absolută pentru statistica din Europa, prin înregistrarea concomitentă a apartenenţei etnice, a limbii materne şi a religiei.

Recensământul din 1930 s-a constituit într-un reper profesional incontestabil al statisticii noastre moderne pentru că a beneficiat de aportul celor mai buni specialişti de care dispunea România în domeniile angajate într-o investigaţie de asemenea amploare şi importanţă – statisticieni, sociologi, jurişti, matematicieni etc. Aceştia s-au implicat nu doar cu toată ştiinţa, ci şi cu toată dăruirea lor în derularea continuă şi, mai ales, în interpretarea datelor şi informaţiilor rezultate.


Virgil Madgearu, o altă figură intrată în legenda cercetării economice şi a statisticii româneşti, valorificând informaţii culese cu ocazia recensământului din 1930, dar şi alte date rezultate din statistica curentă, iniţiază în 1932, sub genericul „Conjunctura economiei româneşti”, o serie de analize în care subliniază importanţa abordării, în acelaşi context, a problemelor demografice şi a celor privind dezvoltarea economică, dat fiind „relaţia strânsă care există între factorul uman şi desfăşurarea vieţii economice”.

Republicând, în 1936, studiile sale de conjunctură, Virgil Madgearu subliniază, în prefaţa primului volum, că meritul de a fi abordat în mod conex problematica resurselor umane şi a celor economice „revine în întregime Institutului Central de Statistică”.

Acestei idei îi este subsumată şi preocuparea statornică, dintre cele mai meritorii în statistica oficială românească, pentru „retipărirea unor documente de mare preţ pentru statistică, care astăzi nu mai există în circulaţie şi care au o importanţă deosebită în documentarea statistică a neamului românesc” aşa cum scria, în 1944, dr. Sabin Manuilă în prefaţa unei asemenea lucrări, „Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiei României de la 1899” a dr. Leonida Colescu, una dintre figurile emblatice ale statisticii noastre la începutul secolului al XX-lea.

Prezentând noua ediţie a studiului peste care se aşternuseră 45 de ani şi elogiind meritele ilustrului înaintaş, dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică din anii ‘40, reiterează câteva observaţii valabile încă şi astăzi. Ele sunt de natură să pună în lumină atât valoarea şcolii româneşti de statistică, solidele sale tradiţii ştiinţifice, cât şi încrederea de care aceasta s-a bucurat din partea populaţiei.

Astfel, metoda de înregistrare folosită de statistica demografică românească fusese atât de bună, încât şi după patru decenii datele recensământului din 1899 erau cele mai exacte existente pentru respectivul domeniu din România.

Apoi, recensămintele de populaţie sunt importante, afirmă acelaşi statistician, nu numai pentru a cunoaşte structura demografică şi socială a momentului, ci, mai ales, pentru a vedea tendinţa de evoluţie socială şi viteza de dezvoltare a unei societăţi.

O probă a capacităţii de investigare economico-socială de care dispunea statistica românească este realizarea, în anul 1941, a Recensământului General al României.

Este remarcabil curajul cu care s-a întreprins această acţiune ce, prin amploarea sa, implica alocarea unor importante resurse financiare şi umane, efort greu de susţinut în condiţiile războiului în care ţara noastră tocmai se angajase.

Statul a găsit însă necesar să facă acest efort, convins că statistica românească poate răspunde, chiar şi în acele timpuri dificile, pe măsura competenţei dovedite până atunci.

Răspunsul a confirmat aşteptările, prin modul în care Institutul Central de Statistică a organizat, desfăşurat şi finalizat recensământul, punând la dispoziţia autorităţilor date fiabile atât în ceea ce priveşte starea demografică a ţării (de importanţă deosebită pentru asigurarea fluxului de mobilizări pentru front), cât şi privind capacitatea economiei – mai ales a industriei de război şi a agriculturii – de a susţine o campanie militară fără precedent.

Rezultatele obţinute prin recensământ au depăşit, fără îndoială, cu mult sfera de interes legată de participarea României la conflagraţia mondială, cu atât mai mult cu cât, cuprinzând şi agricultura, Recensământul General din 1941 a reprezentat, totodată, şi primul recensământ agricol cu adevărat sistematic efectuat în România.

PERIOADA 1945-1990

După 1945, în condiţiile în care în România se producea o brutală schimbare politică, cu repercusiuni dramatice asupra întregului sistem economico-social, care au afectat toate instituţiile statului, statistica românească a cunoscut o lungă perioadă în care, în ciuda presiunilor de tot felul, a căutat să-şi păstreze credibilitatea câştigată, să-şi conserve şi să-şi respecte principiile de lucru, asigurând, pe cât s-a putut, continuitatea seriilor de date faţă de perioadele anterioare.

În acest context, au fost efectuate 4 recensăminte generale ale populaţiei:

  • Recensământul populaţiei din ianuarie 1948 – primul recensământ efectuat în condiţiile noului sistem politic, care a înregistrat populaţia ţării la structura teritorială după cel de al doilea război mondial. Unitatea de observare a fost „gospodăria”.
  • Recensământul populaţiei din februarie 1956 – a avut ca unitate de observare „familia”. Rezultatele lui au fost publicate în intervalul 1959-1961, în 4 volume cu aproximativ 4300 pagini.
  • Recensământul populaţiei şi locuinţelor din martie 1966 – organizat asemănător celui din 1956.
  • Recensământul populaţiei şi locuinţelor din anul 1977 – a cuprins o gamă mai largă de indicatori. Programul recensământului şi sistemul de prelucrare adoptat au fost dintre cele mai moderne.