Primele activităţi de numărare a populaţiei
pe teritoriul României de astăzi

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au făcut observaţii şi estimări care i-au ajutat să îşi organizeze viaţa.

Pe teritoriul ţării noastre există o îndelungă şi bogată tradiţie în domeniul evidenţei şi statisticii. Primele înregistrări de interes statistic realizate, sub diferite forme, pe teritoriul Daciei datează de peste două milenii, referindu-se la numărul locuitorilor, suprafeţe, producţia principalelor culturi, numărul animalelor domestice şi alte bunuri materiale.

Mărturii referitoare la astfel de înregistrări au fost menţionate încă din secolele V-IV A.H. în operele lui Herodot, Strabon, Xenofon şi ale altor istorici şi filozofi ai lumii antice.

Este limpede că Decebal n-ar fi putut rezista atât de îndelung atacurilor celei mai organizate forţe militare a antichităţii – Imperiul Roman – fără să-şi fi cunoscut, cu procedeele timpului său, mărimea şi calitatea resurselor umane şi materiale de care putea dispune.

Că asemenea acţiuni de „recenzare” a populaţiei nu erau străine dacilor, o demonstrază relativa uşurinţă cu care, imediat după cucerirea Daciei, romanii au putut efectua, din ordinul împăratului Traian, acel census provinciae, desfăşurat, cel mai probabil, în anul 107, pentru stabilirea celor 3 capitaţii: humanae, terrene et animalium (oameni, terenuri şi animale).

Această formă sui-generis de recensământ al locuitorilor şi bunurilor avea să se permanentizeze, de altfel, şi în noua provincie imperială, la intervale de cinci ani (ulterior la 15 ani), sens în care, la Sarmizegetusa şi Apullum au şi fost constituite două tabularium, veritabile „oficii statistice” centrale, către care convergeau sistematic toate datele referitoare la numărul populaţiei şi statutul social al acesteia sclavi sau liberţi la modul de folosire a pământului, numărul animalelor, evidenţa resurselor minerale în special aurifere, activităţile de comerţ etc.

Documentele păstrate până în zilele noastre se referă la organizarea şi efectuarea Recensământului din anul 297 în timpul împăratului roman Diocleţian (284-305).

O reţea de corespondenţi, situaţi în toate centrele mai importante ale provinciei şi la frontiere – atunci, ca şi acum, actualul teritoriu al României având statutul unei graniţe estice a Europei – asigura fluenţa informaţiilor care, prelucrate de un personal specializat (calculatores liberarii ad instrumentis consulatibus), sub conducerea unor princeps tabulari, ajungeau în cele din urmă la Roma, capitala imperiului.

Acest sistem statistic centralizat şi performant a asigurat Romei, timp de secole, capacitatea de a stăpâni şi exploata un spaţiu imens, în folosul propriu, dar şi în cel al populaţiei teritoriilor cucerite, prin impunerea unei administraţii bazate pe rigoare şi coerenţa ierarhiilor şi sistemului.

Acest mod de organizare răspundea unor cerinţe independente de statutul stăpânitorului. O dovedeşte faptul că sistemul a continuat să funcţioneze şi după retragerea romanilor din Dacia, pe toată perioada de formare a poporului român şi a configurării primelor formaţiuni statale româneşti.

Evul Mediu

Fără a fi, desigur, comparabile, prin calitatea şi diversitatea informaţiilor culese, cu complexele cercetări statistice de astăzi, investigaţiile cu caracter demografic şi economic efectuate fără întrerupere în ţara noastră începând cu Evul Mediu timpuriu au asigurat continuitatea unui proces de cunoaştere, de o inestimabilă importanţă, în primul rând pentru cei care se ocupă cu studierea istoriei poporului şi a statului român. Aceste referiri istorice, puţine câte sunt, cuprind aproape exclusiv, mai ales pentru perioada secolelor XI-XIV, referiri statistice la numărul de iobagi, dijme, terenuri mănăstireşti etc. Ele dau imaginea continuităţii poporului român pe teritoriile sale străvechi şi permit, totodată, urmărirea evoluţiei structurilor social-administrative în statele româneşti.

Ceva mai târziu, în perioada de înflorire a feudalismului, când Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sunt deja entităţi statale bine definite, preocupările autorităţilor, în primul rând ale domnitorilor şi principilor, pentru cunoaşterea resurselor ţării, a numărului şi stării supuşilor lor, conduc la consolidarea unui sistem de înregistrare cu caracter permanent şi sistematic, din ce în ce mai diversificat şi mai cuprinzător.

Urbariile, catastifele, listele de dijme, tabelele episcopale sunt tot atâtea forme, generalizate începând cu secolul al XV-lea, prin care se ţine evidenţa populaţiei şi a bunurilor acesteia, ca bază pentru asigurarea unui sistem de recrutare a oamenilor necesari oastei ţării, pe de o parte, şi perceperii de biruri şi dări de tot felul, care să umple vistieriile domneşti şi sipetele boierilor, pe de altă parte.

În lipsa unor persoane specializate, sarcina întocmirii acestor lucrări cade pe umerii unor slujitori ştiutori de carte, anume desemnaţi, sau a preoţilor, dar sunt şi situaţii în care, neîncrezător în corectitudinea supuşilor săi, domnitorul însuşi ia asupra sa realizarea unor asemenea înregistrări. Aşa procedează de pildă, Petre Şchiopul, care întocmeşte în 1591, cu propria mână, „Catastihul de cisle de ţărani de la toate ţinuturi şi curteni şi vătaji şi neameşi şi popi.

Următoarele două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, marchează o substanţială diversificare a cercetărilor cu caracter statistic, catagrafiile, în Muntenia şi Moldova, şi conscripţiile, în Transilvania şi Banat, devenind din ce în ce mai bogate în date privind numărul populaţiei şi, mai ales, starea materială a acesteia.

Foarte preocupat de a cunoaşte capacitatea de contribuabili la vistieria domnească, domnitorul Nicolae Mavrocardat, aflat, pe rând, când în scaunul Munteniei, când în scaunul Moldovei, a dispus numărători succesive ale populaţiei din fiecare principat, precum se consemnează în „Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a sa întemeiere până în anul 1774”, atribuită stolnicului Mihai Cantacuzino.

O amplă catagrafie a celor două ţări româneşti s-a făcut în timpul războiului ruso-turc (1769-1774). Documentele originale ale catagrafiei redactate în limba română, însoţite de o sinteză centralizatoare în limba rusă, se află în arhivele din Moscova şi relevă culegerea unei arii largi de informaţii despre capii familiilor, biserici, numărul caselor, numărul de boi, numărul de cai, numărul pogoanelor cultivate cu viţă de vie etc.

Importanţă deosebită (prin cvasi-universalitatea informaţiilor culese, ceea ce le apropie de caracteristicile unui recensământ modern) au conscripţia realizată în 1785-1786 din dispoziţia împăratului Iosif al II-lea, în Transilvania istorică, Banat, Crişana şi Maramureş şi, mai ales, catagrafia Moldovei din 1803, cunoscută şi sub denumirea de Cronica liuzilor.

Referirile, în aceasta din urmă, privesc date economice şi sociale grupate pe sate, târguri, oraşe, ocoale şi judeţe, clase sociale, nivel de fiscalitate etc., confirmând faptul că schimbările produse într-o lume în care feudalismul făcea loc germenilor societăţii capitaliste impuneau un alt grad de aprofundare a informaţiilor, mai ales în ceea ce priveşte resursele de dezvoltare a noilor structuri economice.

Mărturii interesante găsim în documentele reunite de Nicoale Iorga în „Codicele Hurmuzachi”, bine-cunoscute în mediile cercetării istorice, dar încă prea puţin exploatate în ceea ce priveşte aportul lor la cunoaşterea dezvoltării economice a ţărilor româneşti şi, implicit, la nivelul atins de statistica românească din perioada dintre domnia lui Constantin Brâncoveanu şi cea a fanarioţilor.

Un salt important pentru statistica românească avea să se producă după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821, prin instituirea în Ţara Românească şi Moldova a Regulamen­telor Organice, care au permis efectuarea unor catagrafii esenţiale pentru cunoaşterea realităţiilor epocii. Despre ele se cunoaşte nu numai rezultatul înregistrărilor, ci şi întreaga metodologie care a stat la baza investigaţiei.

Se ştie, astfel, că organul de înregistrare era proprietarul de moşie, asistat de preotul satului şi de şase locuitori plătitori de bir, organizarea şi controlul asupra catagrafiei revenind Departamentului Treburilor Dinlăuntru, Ministerul de Interne de mai târziu. Toate actele se întocmeau în dublu exemplar, unul pentru departament, altul pentru cârmuitorul de judeţ care, împreună cu deputatul de judeţ şi un boier care nu poseda terenuri în acel judeţ,alcătuiau comisia judeţeană.

Instrucţiunile prevedeau înregistrarea separată a diferitelor categorii de populaţie, fie în funcţie de starea civilă, vârstă, sănătate (bătrânii, văduvele şi infirmii se înregistrau aparte), fie în funcţie de profesiune şi stare socială (ţărani, boieri, negustori, meseriaşi etc.).

Divanul Ţării Româneşti a multiplicat în 3600 de exemplare o înştiinţare care urma să fie afişată în fiecare localitate din ţară pentru aducerea a cunoştinţă a rosturilor şi sarcinilor comisiilor judeţene, a îndatoririlor proprietarilor de pământ şi a obligativităţii înscrierii populaţiei pe liste. De asemenea, înştiinţarea urma să fie făcută publică prin „gazete”, iar mitropolitului i se adresase rugămintea ca preoţii să se implice în a explica enoriaşilor rosturile catagrafiei. Cât priveşte datele culese, acestea urmau să fie incluse în formularele tipărite în 10.000 de exemplare, o cantitate apreciabilă pentru posibilităţile imprimeriilor epocii.

Divanul Ţării Româneşti a multiplicat în 3600 de exemplare o înştiinţare care urma să fie afişată în fiecare localitate din ţară pentru aducerea a cunoştinţă a rosturilor şi sarcinilor comisiilor judeţene, a îndatoririlor proprietarilor de pământ şi a obligativităţii înscrierii populaţiei pe liste. De asemenea, înştiinţarea urma să fie făcută publică prin „gazete”, iar mitropolitului i se adresase rugămintea ca preoţii să se implice în a explica enoriaşilor rosturile catagrafiei. Cât priveşte datele culese, acestea urmau să fie incluse în formularele tipărite în 10.000 de exemplare, o cantitate apreciabilă pentru posibilităţile imprimeriilor epocii.

 

Un alt moment important în istoria statisticii româneşti îl constituie Recensământul populaţiei din 1838, care este şi primul recensământ demografic autentic din România, cuprinzând totalitatea locuitorilor Ţării Româneşti, indiferent de vârstă, sex, stare socială etc. şi întrunind majoritatea cerinţelor impuse unei astfel de investigaţii (universalitate, înregistrare prin dialog nemijlocit cu subiectul, caracterul individual al înregistrării, iniţierea şi efectuarea acţiunii de către autoritatea de stat).

Prin acest recensământ s-au realizat: cunoaşterea numărului total al populaţiei Ţării Româneşti grupate pe unităţi administrative, cu toate caracteristicile de sex, vârstă, stare civilă, naţionalitate, profesie etc.; cunoaşterea stadiului de dezvoltare a agriculturii; cunoşterea construcţiilor, fără deosebire de destinaţie; determinarea suprafeţei moşiilor şi delimitarea lor teritorială; obţinerea unor date generale despre fiecare sat; cunoaşterea căilor de comunicaţie şi a resurselor naturale etc.

Rezultatele recensământului din 1838, a căror centralizare s-a încheiat la sfârşitul lunii mai 1840, au fost publicate doi ani mai târziu, în „Almanahul Statului” (parţial), şi în „Analele Parlamentare ale României” pe anul 1842, în care este tipărit şi raportul final al lui Mihai Ghica.

Este bine de ştiut că Recensământul din 1838 nu reprezintă o activitate singulară. Concomitent cu derularea unor asemenea investigaţii statistice de anvergură, prima jumătate a secolului al XIX-lea este marcată şi de consolidarea unor activităţi statistice curente.

De pildă, în domeniul mişcării naturale a populaţiei, în 1829, se instituţionali­zează actele de stare civilă, prin înfiinţarea unor condici speciale pentru înregistrarea tuturor nou-născuţilor şi decedaţilor, activitatea de înregistrare fiind desfăşurată, într-o primă etapă, de funcţionari ai statului din cadrul Departamentului Treburilor Dinlăuntru, cu sprijinul organelor bisericeşti.

De asemenea, se diversifică înregistrările de statistică agricolă, numeroasele condici boiereşti şi mănăstireşti păstrate permiţând reconstituirea cu suficientă exactitate a peisajului rural al epocii, cu referire la numărul satelor, al clădirilor, suprafeţelor cultivate şi modul de exploatare al acestora, producţia agricolă, numărul de animale etc.

Şi în zona urbană, mai puţin dezvoltată, dar ale cărei tendinţe de creştere erau evidente, înregistrările statistice câştigă teren.

De pildă, o catagrafie efectuată în 1811 de agia oraşului Bucureşti constată existenţa a 59 de îndeletniciri meşteşugăreşti şi negustoreşti, practicate în Capitală de 2961 de persoane care, grupate pe patru categorii de avere, erau obligate la plata unor impozite proporţionale cu veniturile realizate.
 

 

În acelaşi timp, în perioada 1828-1829, în Moldova, se realizează o serie de înregistrări privind drumurile şi podurile existente, numărul de mori şi regimul de funcţionare al acestora, numărul de vite, pe categorii de folosire a acestora, pentru munci agricole sau pentru hrană, etc.

Există preocupări şi pentru statistica sănătăţii, întocmindu-se evidenţe privind bolnavii şi decedaţii, funcţionarea regimului de carantină în porturile dunărene, precum şi numărul personalului sanitar, al spiţeriilor, drogheriilor, medicamentelor etc.